Socializarea copilului

Socializarea constituie procesul de continuă transformare a individului „din fiinţă biologică într-un subiect al unei culturi specifice” (Bernstein). Deşi aptitudinea de socializare este o caracteristică esenţială a naturii umane, la naştere, facultăţile intelectuale, afective, de relaţionare, acţionale există numai în stadiu de virtualitate; pentru a se dezvolta, ele necesită un context social capabil să ofere copilului situaţii multiple de comunicare socială şi afectivă.
Prin socializare se transmit şi se structurează:
– modalităţile de comunicare: sisteme de coduri lingvistice, simbolice, expresive (non-verbale);
– modele sociale de comportament pe baza unor norme funcţionale considerate ca valori într-o anumită cultură;
– seturi instrumentale (modalităţi de cunoaştere, de învăţare etc.);
– posibilităţi de relaţionare interpersonale ca şi forme de comportament caracteristice vieţii de grup;
– modelarea motivaţional-afectivă a individului.
Mecanismele socializării: adoptarea succesivă de status-uri şi roluri sociale (preşcolar, şcolar, adolescent etc.), învăţarea socială, învăţarea instituţionalizată, jocul, imitaţia, identificarea etc.
Socializarea începe în copilărie, se continuă într-o formă marcată până în stadiul de adult şi mai puţin după (socializarea continuă). Finalitatea sa este reprezentată de adaptarea şi integrarea în societate şi în lumea valorilor.

Condiţii ale socializării copilului în familie
Reuşita / nereuşita socializării prin intermediul grupului familial sunt condiţionate de:
Climatul afectiv: atunci când acesta este echilibrat, caracterizat de un nivel înalt de satisfacţie obţinut în relaţiile cu ceilalţi parteneri ai actului intepersonal, el constituie o premisă importantă a maturizării intelectual-afective a copilului. Dezechilibrele emoţionale, tensiunea, violenţa, conflictualitatea vor fi de incriminat în primul rând atunci când avem de-a face cu diferite forme de tulburări de comportament, dar şi cu retardări intelectuale, care adesea nu sunt condiţionate atât genetic cât social.
Simetria / asimetria familiei: în familie, relaţiile de rol ale părinţilor trebuie să fie simetrice şi complementare; ele sunt reglate de exigenţe socio-culturale de care nu se poate face abstracţie. Absenţa unuia dintre părinţi este nefavorabilă maturizării, fie datorită faptului că un singur părinte este nevoit să-şi asume sarcini cu valenţe contradictorii (afective şi autoritare), fie datorită distorsiunilor ce pot interveni în comunicarea adultului cu copilul (afecţiune excesivă, de exemplu).
Atitudine de acceptare / neacceptare a părinţilor faţă de copil. De multe ori neconştientizată, neacceptarea se poate manifesta în forme disimulate, de tipul comportamentelor autoritare, motivate în plan conştient prin grija pentru copil, sau al unor comportamente aparent acceptante, cu ar fi supraprotecţia.
Numărul de copii şi locul în familie: copilul unic are multe şanse să creeze o situaţie problematică deoarece el va focaliza afectivitatea adulţilor care vor avea tendinţa să-l supraprotejeze. Familiile cu doi sau trei copii favorizează maturizarea afectivă, realismul în relaţiile interpersonale şi capacităţile adaptative.
Compoziţia fratriei: diversificarea pe sexe în cadrul grupului fratern mixt este de natură să atenueze rivalităţile în timp ce omogenitatea va accentua opoziţia şi confruntarea.